Votul obligatoriu în România lui Cozmâncă

Cristi Grosu explică în două editoriale extrem de lucide, publicate ieri şi azi pe CursDeGuvernare.ro, de ce regionalizarea României şi modificarea Constituţiei sunt de nerealizat într-o ţară rudimentară din punct de vedere electoral şi politic, şi expusă spolierii sistematice din punct de vedere economic.

Radiografia lui Cristi arată cum stau lucrurile în România. Eu propun o soluţie, care nu e nouă, dar care cred că poate să însemne, în timp, reformarea statului: votul obligatoriu. Efectele poate nu vor fi imediate, însă din moment ce fiecare dintre noi va fi obligat să-şi exercite dreptul de vot, atunci poate actul electoral va fi privit cu mai multă luciditate de către cetăţeni. Partidele ar putea să crească nivelul de responsabilitate în alegerea persoanelor pe care le trimit în parlament, consilii locale, judeţene sau la primării.

Mita electorală s-ar putea reduce şi ea: acum e mai simplu să şpăguieşti când ştii că prezenţa la vot e în jurul a 50%, iar din acest procent o parte votează din convingere sau pentru că nu au alternativă, iar alţii dau un vot negativ. În plus, mita merge la cei săraci şi/sau needucaţi, şi care pot cu uşurinţă să devină masă de manevră. Însă, să nu uităm că cei care ar putea decide cu adevărat soarta ţării (tinerii, persoanele active, de până în 45 de ani, plus familiştii, evident, toţi orăşeni) nu se duc la vot motivând că votul lor nu contează sau că, oricum, alegerile se fură. Aici ajungem la un alt punct sensibil: frauda electorală, care, la scară mică sau mare, s-a practicat duă 1989. Fiind votanţi puţini, s-a fraudat mai puţin, fiind votanţi mulţi (peste 18.000.000 de români ai drept de vot), frauda va deveni complicată.

Acest vot obligatoriu ar trebui completat de un sistem informatic electoral integrat, care să ajute şi el la limitarea fraudei. Ar trebui completat şi de decenţă din partea clasei politice, şi de maturitate şi determinare din partea alegatorilor. Cum votul obligatoriu nu este dorit de niciun partid politic, ba mai mult, este văzut ca un Bau-Bau, nu-mi fac iluzii că tema aceasta se va regăsi în dezbaterile politice. Iar societatea civilă, fărâmitaţă ca mai toată societatea românească, de altfel, nu are timp să se gândească la viitorul naţiei pentru că este mult prea implicată în a sprijini diverse formaţiuni sau chiar oameni politici.

El este buletinul meu, de cetăţean care votează de fiecare dată când sunt alegeri.

România anormală

Că are sau nu brand de ţară puternic, că are un logo inspirat de pe la alţii sau unul autentic este prea puţin important în momentul în care ajungi să te dai jos dintr-un avion pe Otopeni şi iei contact cu România. Sentimentul este cu atât mai dezagreabil dacă te întorci dintr-o ţară civilizată.

În faţa terminalului sosiri se lungeşte o coadă de taxi-uri pe uşa cărora stă inscripţionat un tarif de 3,5 lei pe kilometru. În condiţiile în care ştii bine că tariful aproape standard în oraş este de 1,39 de lei/kilometru pui mâna pe telefon şi comanzi unul cu un tarif acceptabil, evident, după ce scapi de toţi taximetriştii care te agresează cu diverse propuneri (să mai iei pe cineva în maşină ca să scazi costurile!).

Trec minutele anunţate de operatoarea de la firma de taximetrie şi maşina nu apare. Suni înapoi şi ţi se zice: Păi, unde sunteţi, doamnă? Nu sunteţi la ceas? Care ceas, doamnă? Ceasul galben, de jos, din parcare? Care ceas, doamnă, şi de ce nu vine maşina la terminal şi trebuie să caut un ceas galben? Păi, nu vine, doamnă, că nu îi lasă să treacă de barieră, că acolo sus la terminal nu au voie decât taximetriştii agreaţi, aia cu licenţă specială.

Şi toată euforia unei vacanţe perfecte se spulberă într-o clipă. În loc de bun venit acasă, în România, autorităţile îţi trag un pumn în plex ţie, celui care ai insistat să îţi cumperi şi bilet de întors. Am călătorit destul de mult, în ţări unde democraţia este reinventată zilnic de oamenii care au puterea să îşi impună punctele de vedere în faţa autorităţilor, care au schimbat sisteme de valori, au dictat guvernanţilor interesul maselor, au cerut şi şi-au câştigat dreptul de a fi respectaţi, ascultaţi, consultaţi. Oameni, cetăţeni, care ştiu să-şi achite obligaţiile faţă de statul lor, dar şi să-şi ceară drepturile cu demnitate. În aceste state, toate taxiurile au un tarif unic şi toate taxiurile au dreptul de a lua clienţi de la aeroport.

În schimb, în România mea, oamenii, cetăţenii nu ştiu să iasă în stradă ca să spună că sunt sătuli să dea şpagă, să aibă legi făcute nu pentru ei, cei mulţi, ci special pentru categorii favorizate, instituţii care nu ştiu să respecte şi să aplice corect legile statului. Totuşi, în ţara mea, România, oamenii ies în stradă. Dacă sunt arestaţi Gigi Becali sau Dan Diaconescu.