România anormală

Că are sau nu brand de ţară puternic, că are un logo inspirat de pe la alţii sau unul autentic este prea puţin important în momentul în care ajungi să te dai jos dintr-un avion pe Otopeni şi iei contact cu România. Sentimentul este cu atât mai dezagreabil dacă te întorci dintr-o ţară civilizată.

În faţa terminalului sosiri se lungeşte o coadă de taxi-uri pe uşa cărora stă inscripţionat un tarif de 3,5 lei pe kilometru. În condiţiile în care ştii bine că tariful aproape standard în oraş este de 1,39 de lei/kilometru pui mâna pe telefon şi comanzi unul cu un tarif acceptabil, evident, după ce scapi de toţi taximetriştii care te agresează cu diverse propuneri (să mai iei pe cineva în maşină ca să scazi costurile!).

Trec minutele anunţate de operatoarea de la firma de taximetrie şi maşina nu apare. Suni înapoi şi ţi se zice: Păi, unde sunteţi, doamnă? Nu sunteţi la ceas? Care ceas, doamnă? Ceasul galben, de jos, din parcare? Care ceas, doamnă, şi de ce nu vine maşina la terminal şi trebuie să caut un ceas galben? Păi, nu vine, doamnă, că nu îi lasă să treacă de barieră, că acolo sus la terminal nu au voie decât taximetriştii agreaţi, aia cu licenţă specială.

Şi toată euforia unei vacanţe perfecte se spulberă într-o clipă. În loc de bun venit acasă, în România, autorităţile îţi trag un pumn în plex ţie, celui care ai insistat să îţi cumperi şi bilet de întors. Am călătorit destul de mult, în ţări unde democraţia este reinventată zilnic de oamenii care au puterea să îşi impună punctele de vedere în faţa autorităţilor, care au schimbat sisteme de valori, au dictat guvernanţilor interesul maselor, au cerut şi şi-au câştigat dreptul de a fi respectaţi, ascultaţi, consultaţi. Oameni, cetăţeni, care ştiu să-şi achite obligaţiile faţă de statul lor, dar şi să-şi ceară drepturile cu demnitate. În aceste state, toate taxiurile au un tarif unic şi toate taxiurile au dreptul de a lua clienţi de la aeroport.

În schimb, în România mea, oamenii, cetăţenii nu ştiu să iasă în stradă ca să spună că sunt sătuli să dea şpagă, să aibă legi făcute nu pentru ei, cei mulţi, ci special pentru categorii favorizate, instituţii care nu ştiu să respecte şi să aplice corect legile statului. Totuşi, în ţara mea, România, oamenii ies în stradă. Dacă sunt arestaţi Gigi Becali sau Dan Diaconescu.

Despre două incidente incluse în Raportul Libertăţii de Exprimare în 2009

Două incidente cu care m-am confruntat pe parcursul anului trecut au fost incluse în Raportul Freeex Libertatea Presei în România 2009.
Primul este cel legat de limbajul grobian, suburban şi golănesc al europarlamentarului Gigi Becali, cu care m-am confruntat atunci când i-am cerut un punct de vedere despre banii donaţi către PNG în 2008, bani care nu se regăseau în declaraţia sa de avere. Situaţia este cuprinsă în Raport la Capitolul 2, "Agresiuni, ameninţări şi insulte".

Iată cum a consemnat Raportul Freeex incidentul consumat în perioada realizării filmului-anchetă Donaţii fără acoperire, denumit "Becali a înjurat-o pe jurnalista Emilia Şercan":
"În data de 14 septembrie, politicianul George Becali a înjurat-o pe jurnalista de investigaţie Emilia Şercan, care îl contactase telefonic pentru a verifica informaţiile pe care urma să le includă într-un documentar TV. Jurnalista îi semnala preşedintelui partidului Noua Generaţie că există anumite neconcordanţe în declaraţia sa de avere. Astfel, deşi nu declarase public niciun venit, Gigi Becali donase către partid 35.000 de lei (sumă care nu figura în declaraţia de avere), potrivit Emiliei Şercan. Becali a replicat că a donat banii din contul său, dar că nu vrea să-şi declare banii din conturi nicăieri. Întrebat de către Emilia Şercan dacă ANI i-a făcut vreo sesizare în această privinţă, Becali a replicat: „Îmi beleşti p... şi tu şi ANI. Dă-te-n p... mea!”."

Cel de-al doilea episod inclus în Raportul Freeex este unul despre care am scris aici de mai multe ori: refuzul Camerei Deputaţilor de a acedita freelanceri. Incidentul este inclus în capitolul 4, "Accesul la informaţiile de interes public - Regulamentul de acreditare al Camerei Deputaţilor".

Raportul îl consemnează astfel: "Pe 20 august 2009, ziarista independentă Emilia Şercan a solicitat Camerei Deputaţilor acreditarea ca ziarist freelance, în timpul documentării pentru un film-anchetă legat de averile parlamentarilor. Camera Deputaţilor i-a răspuns că „regulamentul de funcţionare nu prevede acreditarea de jurnalişti freelanceri”. Răspunsul oficial preciza că un nou regulament va fi dezbătut într-o şedinţă a Biroului Permanent din septembrie. Stenograma discuţiei din septembrie arată teama politicienilor cu funcţii de conducere în Camera Deputaţilor de jurnaliştii independenţi. Atât preşedintele Camerei, Roberta Anastase, cât şi vicepreşedintele, Adrian Năstase, se tem că „sute de mii” de persoane vor invada Camera Deputaţilor, sub acoperirea de jurnalist independent. De asemenea, parlamentarii vor să întreţină relaţii cu instituţii de presă şi nu cu ziarişti independenţi.

La începutul anului 2010, în urma unei scrisori deschise a câtorva organizații de media, a fost Declanşat un proces de consultare pe acestă temă. Un argument adus în discuţie a fost acela că presa este un domeniu dinamic şi că atât Parlamentul European cât şi Casa Albă acreditează ziarişti independenţi/ bloggeri de câţiva ani deja. S-au adus o serie de amendamente Regulamentului, astfel încât să fie permisă şi acreditarea freelancerilor la Camera Deputaţilor. Totuşi, sistemul de acreditare rămâne unul extrem de birocratic, freelancerii trebuind să prezinte trei recomandări din partea a 3 jurnalişti care sunt membri ai unor organizaţii (asociaţii) profesionale de media din România, o mapă profesională care să includă minimum 6 materiale difuzate sau publicate de o instituţie media în ultimele 12 luni din momentul depunerii cererii de acreditare şi o declaraţie în care să precizeze care este Codul deontologic la care subscrie, pe care să îl anexeze într-o copie conformă cu orginalul. Noul regulament a fost adoptat în martie 2010."

Când se va întâmpla aşa ceva şi la noi?

Faptul că fiscul american a somat un patron american să-şi plătească o datorie către stat, de numai 4 (patru) cenţi, mi se pare genial. La noi sunt nişte băieţi, cum ar fi Robert Negoiţă sau Gigi Becali, care au vândut mii de metri pătraţi de teren în perioada de boom imobiliar, pentru care nu au plătit TVA-ul aferent, în valoare de vreo câteva milioane de euro. Acum, ANAF-ul mai are puţin şi ajunge să se roage frumos de cei doi şi de alte sute ca ei, să-şi plătească datoriile către statul român.

Mi-am mai amintit de ceva, apropo de puterea IRS-ului american. Ani de zile, FBI-ul a încercat să-l aresteze pe Al Capone pentru mai multe crime comise. Nu a reuşit să îl pună sub acuzare din lipsă de dovezi care să ateste că el era cel care comandase respectivele asasinate. Până la urmă Al Capone a fost arestat pentru o evaziune fiscală de câţiva dolari, în jur de 20.

Ştirea care m-a determinat să scriu această postare am găsit-o aici.

Noul Traian Băsescu şi presa

Imaginea lui Traian Băsescu s-a erodat foarte mult în primul său mandat. Preşedintele s-a implicat, a fost omniprezent, a fost „jucător”. Şi a fost taxat de presă la fiecare ieşire publică, pe bună dreptate câteodată, gratuit de multe ori. Motiv pentru care relaţia lui cu presa a devenit una extrem de tensionată. Ceea ce nu a înţeles Traian Băsescu la vremea respectivă a fost că el însuşi a alimentat criticile la adresa sa prin supraexpunere.

Primul semnal că avem de-a face cu un preşedinte altfel decât ceilalţi doi de dinaintea sa a fost în mai 2005, după inundaţiile care au măturat zona Buzăului. La Mărăcineni, acolo unde preşedintele s-a dus să verifice stadiul lucrărilor de refacere a podului care asigura accesul spre Moldova, presa s-a aruncat asupra lui Băsescu ca uliul pe stârv. De ce? Pentru că preşedintele ieşise din biroul său de la Cotroceni, şi-a pus cizme de cauciuc în picioare, a plecat în inspecţie, iar consilierii săi nu au uitat să anunţe şi cohortele de ziarişti.

După acea primă ieşire la rampă, atipică pentru un preşedinte şi îndelung comentată de presă, s-au desprins două idei care au persistat în mintea cetăţeanului: că Băsescu îşi arogă rolul de prim-ministru şi că îşi permite să dea câteva sute de euro pe o căciuliţă Paul&Shark.

A urmat episodul Băsescu – Gigi Becali, când, în văzul presei, cei doi au ciocnit câte un pahar de vin, iar apoi preşedintele s-a suit la volanul Golfului pe care îl conducea la acea vreme. Pe lângă faptul că întâlnirea a fost una extrem de nepotrivită, decizia de a conduce maşina după ce camerele de filmat l-au surprins cu un pahar în mână a fost extrem de neinspirată.

Nu vreau să inventariez toate momentele când preşedintele a fost taxat gratuit sau pe bună dreptate, şi nici greşelile de expunere media. Clar este că Traian Băsescu s-a simţit nedreptăţit de tratamentul la care era supus de presă şi s-a aruncat asupra jurnaliştilor, iar mai apoi asupra patronilor lor cu o înverşunare şi o consecvenţă uimitoare.

Pe la sfârşitul anului 2007, am băut o cafea la Cotroceni cu unul dintre consilierii preşedintelui. Evident că una dintre temele discuţiei a fost referitoare la relaţia preşedinte - presă. Îi spuneam atunci respectivului consilier că preşedintele greşeşte că se supraexpune prin nenumăratele apariţii publice. Îi spuneam atunci că eu, ca jurnalist, nu mai eram interesată de nenumăratele mesaje către naţiune pe care le transmitea Băsescu sau de nenumăratele luări de poziţie pe cele mai diverese teme.

Dezinteresul maselor pentru preşedintele Băsescu a început, treptat, să se reflecte şi în audienţele televiziunilor. Şeful statului nu mai făcea rating. L-am dat atunci exemplu pe Ion Iliescu, care, când avea o intervenţie la televizor, te făcea să stai să-l asculţi chiar dacă nu ţi-era drag de el. Răspunsul primit a fost că preşedintele nu poate să stea pe margine şi să privească.

Acum, Traian Băsescu pare să fi înţeles ceva din lecţia primului mandat. Important este să nu repete aceleaşi greşeli. Pentru că până la urmă, oricâte comenzi consideră că ar da mogulii către cei numiţi de el jurnalişti-tonomat, aceştia nu ar avea ce „toca” dacă nu li s-ar da motive. Şi nu îţi rămâne decât să te amuzi seara când îi vezi ţipând la televizor şi întrebându-se disperat „Băsescu, unde eşti?, Băsescu, arată-te!”. Iar dacă a învăţat lecţia reţinerii, ar trebui să le-o predea şi celor din jurul lui, pentru că dacă „ţinta” Băsescu dispare, ea poate fi căutată, cum se zice, cu mantă.