Noul Traian Băsescu şi presa

Imaginea lui Traian Băsescu s-a erodat foarte mult în primul său mandat. Preşedintele s-a implicat, a fost omniprezent, a fost „jucător”. Şi a fost taxat de presă la fiecare ieşire publică, pe bună dreptate câteodată, gratuit de multe ori. Motiv pentru care relaţia lui cu presa a devenit una extrem de tensionată. Ceea ce nu a înţeles Traian Băsescu la vremea respectivă a fost că el însuşi a alimentat criticile la adresa sa prin supraexpunere.

Primul semnal că avem de-a face cu un preşedinte altfel decât ceilalţi doi de dinaintea sa a fost în mai 2005, după inundaţiile care au măturat zona Buzăului. La Mărăcineni, acolo unde preşedintele s-a dus să verifice stadiul lucrărilor de refacere a podului care asigura accesul spre Moldova, presa s-a aruncat asupra lui Băsescu ca uliul pe stârv. De ce? Pentru că preşedintele ieşise din biroul său de la Cotroceni, şi-a pus cizme de cauciuc în picioare, a plecat în inspecţie, iar consilierii săi nu au uitat să anunţe şi cohortele de ziarişti.

După acea primă ieşire la rampă, atipică pentru un preşedinte şi îndelung comentată de presă, s-au desprins două idei care au persistat în mintea cetăţeanului: că Băsescu îşi arogă rolul de prim-ministru şi că îşi permite să dea câteva sute de euro pe o căciuliţă Paul&Shark.

A urmat episodul Băsescu – Gigi Becali, când, în văzul presei, cei doi au ciocnit câte un pahar de vin, iar apoi preşedintele s-a suit la volanul Golfului pe care îl conducea la acea vreme. Pe lângă faptul că întâlnirea a fost una extrem de nepotrivită, decizia de a conduce maşina după ce camerele de filmat l-au surprins cu un pahar în mână a fost extrem de neinspirată.

Nu vreau să inventariez toate momentele când preşedintele a fost taxat gratuit sau pe bună dreptate, şi nici greşelile de expunere media. Clar este că Traian Băsescu s-a simţit nedreptăţit de tratamentul la care era supus de presă şi s-a aruncat asupra jurnaliştilor, iar mai apoi asupra patronilor lor cu o înverşunare şi o consecvenţă uimitoare.

Pe la sfârşitul anului 2007, am băut o cafea la Cotroceni cu unul dintre consilierii preşedintelui. Evident că una dintre temele discuţiei a fost referitoare la relaţia preşedinte - presă. Îi spuneam atunci respectivului consilier că preşedintele greşeşte că se supraexpune prin nenumăratele apariţii publice. Îi spuneam atunci că eu, ca jurnalist, nu mai eram interesată de nenumăratele mesaje către naţiune pe care le transmitea Băsescu sau de nenumăratele luări de poziţie pe cele mai diverese teme.

Dezinteresul maselor pentru preşedintele Băsescu a început, treptat, să se reflecte şi în audienţele televiziunilor. Şeful statului nu mai făcea rating. L-am dat atunci exemplu pe Ion Iliescu, care, când avea o intervenţie la televizor, te făcea să stai să-l asculţi chiar dacă nu ţi-era drag de el. Răspunsul primit a fost că preşedintele nu poate să stea pe margine şi să privească.

Acum, Traian Băsescu pare să fi înţeles ceva din lecţia primului mandat. Important este să nu repete aceleaşi greşeli. Pentru că până la urmă, oricâte comenzi consideră că ar da mogulii către cei numiţi de el jurnalişti-tonomat, aceştia nu ar avea ce „toca” dacă nu li s-ar da motive. Şi nu îţi rămâne decât să te amuzi seara când îi vezi ţipând la televizor şi întrebându-se disperat „Băsescu, unde eşti?, Băsescu, arată-te!”. Iar dacă a învăţat lecţia reţinerii, ar trebui să le-o predea şi celor din jurul lui, pentru că dacă „ţinta” Băsescu dispare, ea poate fi căutată, cum se zice, cu mantă.