De ce e o prostie ideea că Turcescu a fost deconspirat în 2012. Plus câteva precizări despre livretul militar

Preambul. Sunt câteva observaţii pe care vreau să le fac despre „cazul Turcescu”, luând de bună mărturisirea lui Robert, pentru că mi-e greu să cred că el sau oricine altcineva îşi aruncă în aer cariera şi întreaga viaţă de dragul de a face spectacol, indiferent de miza acestuia. Oricum, mi se pare amuzant că până acum toată lumea vorbea despre faptul că presa colcăie de colaboratori, surse sau ofiţeri acoperiţi ai serviciilor, iar acum, când cineva îşi asumă acest lucru în mod public, foarte multă lume refuză să creadă asta. Mulţi dintre sceptici fiind din presă.   

S-au spus multe trăznăi zilele astea, una dintre ele fiind varianta că Robert Turcescu a fost deconspirat în 2012, atunci când Antena 3 a dezvăluit că acesta a fost avansat de Ministerul Apărarii Naţionale (MApN) la gradul de locotenent-colonel, deşi nu făcuse armata. Această ipoteză a fost a fost rostogolită zilele astea în dezbateri televizate sau prin diverse texte de opinie, fiind sugerată inclusiv de Dan Andronic, patronul EVZ, un personaj care are prea multă experienţă personală şi profesională în zona serviciilor secrete ca să facă o astfel de eroare.

Scurt istoric al avansărilor în grad făcute de Gabriel Oprea

Cunoscut şi sub numele de „generalul izmană”, Gabriel Oprea a devenit ministrul Apărării Naţionale în decembrie 2009 şi a rămas în funcţie până în mai 2012, în guvernele Boc I, II şi MRU. În cei doi ani şi jumătate de ministeriat, Oprea a ridicat în grad cel puţin 835 de persoane printre care: Mugur Isărescu (guvernatorul BNR), Mihai Răzvan Ungureanu (fost şef SIE), Sorin Blejnar (fost şef ANAF), Aliodor Manolea (parapsiholog), Bogdan Chirieac (fost ziarist), Emilian Schwartzenberg (om de afaceri), Vlad Enăchescu (realizator TV), Alexandru Lăzescu (fost şef al TVR), Laura Codruţa Koveşi (procuror-şef DNA), Codruţ Olaru (procuror-şef DIICOT).

Acestora li se adaugă mulţi foşti fotbalişti cu notorietate: Gheorghe Hagi, Miodrag Belodedici, Gabi Balint, Ladislau Boloni, Helmut Duckadam, Adrian Bumbescu, Ştefan Iovan, Victor Piţurcă, dar şi mulţi politicieni precum: Gheorghe Flutur (vicepreşedinte PDL), Bogdan Drăgoi (fost ministru de Finanţe), Dan Ilie Morega (deputat), Eugen Nicolicea (deputat), Cezar Preda (deputat), Chirvăsuţă Laurenţiu (senator), şi o întreagă divizie de primari în funcţie la momentul avansărilor, din toată ţara: Sorin Apostu (Cluj Napoca), Florin Cîrciumaru (Târgu Jiu), Antonie Solomon (Craiova), Teodor Pendiuc (Piteşti) etc.

Avansarea acestor persoane a devenit publică în iunie 2012, atunci când Antena 3 a făcut un subiect central din faptul că Robert Turcescu a fost făcut locotenent-colonel deşi nu făcuse armata. După ce s-a transformat într-un scandal public, ministrul Constantin Dobriţoiu a retras toate gradele oferite de predecesorul său Gabriel Oprea, concluzionând că au fost acordate ilegal.

De ce „colonelul Turcescu” a devenit un caz pentru Antena 3 şi nu ceilalţi peste 800 de oameni? Pentru că Turcescu era un ziarist extrem de critic la adresa Partidului Social Democrat, asumat de dreapta, în emisiunile căruia preşedintele Traian Băsescu îşi transmitea mesajele, şi care, în plus, se afla într-o rivalitate deschisă cu Mircea Badea şi Mihai Gâdea. De exemplu, despre Bogdan Chirieac, un obişnuit al platourilor Antena 3, postul de televiziune nu a suflat o vorbă că a fost şi el avansat în acelaşi lot.   

De ce deconspirarea din 2012 nu e deconspirare

Argumentul nr. 1. Dacă ar fi să acceptăm varianta că Turcescu a fost deconspirat în 2012, atunci ar trebui să ne gândim şi la faptul că toţi cei enumeraţi mai sus, plus alte vreo 800 de persoane, au fost ofiţeri acoperiţi ai MApN. Ceea ce este exclus! Nimeni nu a lansat în 2012 ideea că Turcescu ar fi fost ofiţer acoperit. Însă da, au fost făcute multe glumiţe legate de calitatea lui de „colonel”. Cum românii încă mai păstrează în subconştientul colectiv reminescenţe ale perioadei comuniste, când gradul de „colonel” te ducea imediat cu gândul la Securitate, este posibil ca unii să se fi gândit la o legătură a lui Turcescu cu vreun serviciu secret, însă o deconspirare propriu-zisă nu s-a produs, dacă este să plecăm de la premisa că la vremea respectivă (2012) el era ofiţer acoperit. Nu invoc fluturaşii de salariu pe care apare menţionat anul 2012 pentru că ei nu demonstrează o colaborare.

Pentru comparaţie cu „cazul Turcescu”, în Statele Unite ale Americii, a avut loc în 2003 o deconspirare a unei agente CIA, Valerie Plame, despre care doi ziarişti de la New York Times şi Time au scris negru pe alb că era agent CIA. Ambii ziarişti care au dezvăluit această informaţie au ajuns la închisoare, dar şi cel care le-a furnizat-o, un consilier de la Casa Albă.        

Argumentul nr. 2. Dacă ar fi să acceptăm varianta că Turcescu a fost deconspirat în 2012, atunci ar trebui să plecăm de la premisa că acesta a fost ofiţer acoperit al servicului secret al Ministerului Apărării Naţionale, ceea ce nu se ştie cu certitudine în acest moment şi, probabil, nici nu se va afla vreodată atâta timp cât Turcescu însuşi nu va spune nimic. Am auzit multe păreri exprimate în spaţiul public de unele persoane aproape indignate că MApN nu recunoaşte colaborarea cu Turcescu. Există o regulă simplă, care se aplică peste tot în lumea asta, în situaţii de acet tip: dacă ofiţerul este unul acoperit (colaborator), şi nu unul operativ (angajat permanent), niciun serviciu secret nu şi-l va asuma, ba mai mult vom vedea declaraţii publice de dezicere de acesta. Aşa că, trebuie să ne împăcăm cu ideea că nu vom şti cărui serviciu a aparţinut Robert Turcescu, chiar atunci când Secţia Parchetelor Militare, singura care are competenţe pe acest gen de speţe, va deschide oficial o anchetă. Există posibilitatea să aflăm doar dacă Turcescu îşi va duce mărturisirea mai departe sau îşi va scrie memoriile la un moment dat.

Valerie Plame, ofiţerul operativ al CIA despre care am amintit mai sus, a fost asumată de serviciul de intelligence al SUA, chiar CIA cerând anchetă pentru a se descoperi cine a furnizat respectiva informaţie, ancheta fiind derulată sub coordonarea directă a procurorului general al SUA. Însă ea era ofiţer operativ, cu identitate conspirată şi misiuni operative în Orientul Mijlociu, nu ofiţer acoperit (colaborator extern).            

Ce e cu livretul postat pe site

În acest moment nu se ştie când (în ce an) a fost recrutat Robert Turcescu şi nici de către ce serviciu de informaţii. Toată lumea presupune că este vorba despre Direcţia Generală de Informaţii a Armatei (DGIA) din două motive:

1. Turcescu a fost făcut locotenent-colonel (r) în 14.04.2010 al Armatei Române;

2.  Turcescu a pus pe blog două imagini cu livretul său militar.

Actele şi banii – acestea sunt două dintre elemente care, invariabil, fac o dezvăluire credibilă. Iar Turcescu ştie asta. Din primul moment când am văzut livretul militar şi fluturaşii pe blogul său m-am întrebat care este logica publicării acestora, ştiind bine că un livret militar nu demonstrează că a fost ofiţer acoperit. Există tot două variante:

1. Şi-a dorit cu disperare să fie crezut că a fost ofiţer acoperit, folosind chiar formularea  „lt-colonel acoperit” (foarte multă lume încă nu crede mărturisirea lui Robert);

2. A făcut o diversiune folosind formularea „lt-colonel acoperit” şi alăturând imaginile din livret pentru a induce ideea că a fost ofiţer acoperit în DGIA, deşi el a aparţinut de alt serviciu secret.

Un lucru este cert – un livret militar nu are nimic de-a face cu calitatea de ofiţer acoperit. O spun toţi specialiştii, dar şi oameni care au lucrat la un moment dat în servicii şi cu care am discutat zilele acestea. De exemplu, am stat de vorbă şi cu mai multe persoane care se regăsesc pe acea listă a avansaţilor în grad din mandatul lui Gabriel Oprea şi am şi văzut un astfel de livret.

Cei cu care am vorbit mi-au spus că nu au fost chemaţi niciodată de MApN pentru a li se face fotografii oficiale şi nici nu li s-a solicitat fotografii de tip buletin pentru livret. Au constatat când au primit livretele prin poştă că acestea aveau poze luate de pe net, vorba aia, majoritatea fiind persoane cu funcţii publice (mai puţin fotbaliştii, ce-i drept). Lucru pe care pot să îl confirm şi eu personal pentru că am văzut şi frunzărit un livret din respectivul „lot”, care are o fotografie luată pur şi simplu de pe internet, la fel ca cea a lui Turcescu. Lucru vizibil în calitatea slabă a imaginii.   

Ce rămâne neclar în cazul livretului lui Turcescu este însă CNP-ul, unul incorect, lucru pe care l-am semnalat, de altfel, pe pagina mea de Facebook, la o oră după ce Robert a postat mărturisirea lui pe blogul personal, CNP pe care l-am verificat tocmai pentru a evalua autenticitatea informaţiilor trecute, dar şi a documentului.

Fără concluzie. Şi ar mai fi un lucru neclar – de ce Robert Turcescu nu a scanat direct livretul şi fluturaşii postaţi şi a preferat să scaneze nişte copii xerox ale acestora?

P.S. Astăzi am vorbit doar despre acte, nu şi despre bani. Despre fluturaşi o să încerc să dau câteva explicaţii într-o altă postare.

Un caz de predat la şcoala de ziarişti

Pe Zoso îl ştie tot net-ul românesc. Succesul de care se bucură blogul lui de ani buni nu trebuie detaliat. Mulţi bloggeri s-au gudurat pe lângă el sperând să îi bage în blogroll, alţii i-au trimis semne de prietenie constante şi nemăsurate, sperând în secret acelaşi lucru, alţii l-au trecut pe lista "persona non grata" doar pentru că nu a percutat la mesajele lor, timp în care traficul şi popularitatea în mediul virtual îi creşteau impresionant.

Zilele trecute, Zoso a predat o foarte bună lecţie despre cât de uşor pot fi manipulate mulţimile, dar şi despre cât de uşor pot pica în capcană unii jurnalişti/bloggeri. Şi nu în ultimul rând, despre cât de bine poate fi folosit mediul de informare on-line pentru răspândirea zvonurilor, dezinformărilor, informaţiilor false. Plecarea unui grup de jurnalişti şi formatori de opinie în Noua Zeelandă într-un info trip plătit de Roşia Montana Gold Corporation a stârnit o dezbatere îndreptăţită despre felul în care se aplică deontologia profesională în şubrezita presă românească. Pe fondul aprinselor discuţii, Zoso a scris pe blogul său o mică notă prin care anunţa că pleacă în Noua Zeelandă.

Ce a ieşit merită discutat/analizat pentru că este un caz-şcoală, de predat studenţilor de la jurnalism şi comunicare. Pentru ceilalţi, ziarişti cu diplomă, este doar o lecţie.

"mâine dimineaţă plec în noua zeelandă. am lăsat nişte articole spre publicare şi aprob comentariile când pot. be nice". Aşa a început povestea de pe blogul lui Zoso. Comentariile la articol au început să curgă, iar printre cititorii săi s-au aflat şi unii care l-au întrebat: "RMGC?", "da", răspunde bloggerul. Alţi cititori i-au lăsat la comentarii link-uri către articolele apărute deja în presă despre discutabila călătorie sau l-au acuzat că s-ar fi lăsat şpăguit/cumpărat de controversata companie care vrea să scoată aur din munţii noştri cu ajutorul cianurilor.

În următoarele două zile postările pe blog au fost puţine, comentariile aprobate apăreau tot mai rar, iar informaţia că Zoso a plecat şi el în Noua Zeelandă a început să se rostogolească pe internet. Când o parte a bloggerilor erau deja inflamaţi despre faptul că Zoso s-a alăturat şi el grupului în Noua Zeelandă, comentariile de la postarea sa despre călătorie au fost şterse, ceea ce a întărit convingerea unora că Zoso este în NZ, ba mai mult, şi-au spus, văzând avalanşa de critici la adresa participanţilor, a ras comentariile de pe faţa blogului său.

Sinceră să fiu, m-am întrebat şi eu pentru o secundă ce caută Zoso în acel info trip. Mă şi gândeam la privirile curioase pe care i le va arunca Hurezeanu, la miştourile la care îl va lua Tatulici şi la condescendenţa pe care i-o va arăta Floriana Jucan. Între timp, pe forumuri profesionale, bloguri sau chiar într-o revistă a apărut informaţia că "Zoso a plecat spre NZ cu o a doua tură de jurnalişti". Discuţiile s-au încins, micul blogger, cel care era reprezentantul mulţimii care vrea verticalitate nu mai era micul blogger, trecuse în categoria greilor lângă Buşcu, Hurezeanu, Tatulici, I.T. Morar.

După trei zile în care informaţia a fost întoarsă pe toate părţile, moralitatea şi credibilitatea acestuia au fost puse la zid, iar unii jurnalişti şi bloggeri au fost acuzaţi de alţi jurnalişti şi bloggeri că nu scriu despre prezenţa lui Zoso în NZ doar pentru că speră încă la prietenia de care vorbeam mai sus, a venit şi postarea prin care acesta spune nu numai că nu a fost în NZ, ci şi explică esenţa gestului său: "am vrut să arăt că presa funcţionează în continuare pe zvonuri neverificate".

De ce este această poveste un caz-şcoală? Păi să analizăm pe rând.

1. Arată cât de uşor pot fi manipulate mulţimile. Arunci o informaţie pe piaţă, îi dai parfum de credibilitate, îmbini jumătăţile de adevăr (excursia unor jurnalişti în NZ pe banii unei companii miniere) cu minciuni (prezenţa lui Zoso în grup) şi ai manipularea creată. Nimeni nu şi-a pus problema de ce nu ar fi şi Zoso acolo. Are trafic foarte bun pe site-ul lui, este celebru printre bloggeri, iar cum interenetul este un mediu necontrolabil, opinia lui exprimată on-line ar fi utilă unora ca cei de la RMGC.

2. Arată că pe internet pot fi publicate informaţii neverificate, iar aici mă refer punctual la cei care au publicat informaţia că Zoso e în NZ. Cum să fie neverificată informaţia în acest caz din moment ce omul a scris cu mâna lui pe blogul lui că pleacă în NZ, veţi spune. Corect, până la un punct. O informaţie scrisă, dacă nu este un document oficial, cu ştampilă şi semnătură, se verifică tocmai pentru a înlătura orice suspiciune că nu este un fals, că cineva nu s-a folosit de identitatea unei alte persoane, sau că, în acest caz, vreun hacker nu i-a spart parola lui Zoso şi a postat în numele lui. Exagerez cu acest ultim exemplu, evident.

3. Arată comoditatea, delăsarea, obişnuinţa unor persoane care activează în presa scrisă sau on-line de a da copy-paste după informaţiile apărute pe bloguri/site-uri fără a face un minim efort de verificare a informaţiilor. ABC-ul presei spune că informaţia se verifică din trei surse. De ce? Tocmai pentru a se înlătura orice suspiciune că este o manipulare, dezinformare sau o informaţie eronată. În acest caz, un telefon sau un mail cred că ar fi fost edificator.

4. Arată că internetul este un mediu necontrolabil, în care pot fi aruncate uşor informaţii false, informaţii care pot ajunge la un număr foarte mare de persoane, de unde pot fi preluate foarte uşor de mediile tradiţionale ale presei şi livrate mai departe ca fiind un adevăr deplin.

Care a fost motivaţia lui Zoso de a "comite" această "ispravă"? "Cred că motivul principal e ca să arăt că presa funcţionează în continuare pe zvonuri neverificate. Cred că hotărârea de a le-o trage unor proşti a fost luată când am citit că RMGC a dat între 10 şi 100.000 € bani de buzunar celor prezenţi la excursie. Informatie care, să îmi fie iertat, eu nu aş fi luat-o de bună nici dacă aş avea confirmarea oamenilor de la RMGC sau a jurnaliştilor prezenţi. În plus, oamenii orbiţi de ură uită să gândească".

Noul Traian Băsescu şi presa

Imaginea lui Traian Băsescu s-a erodat foarte mult în primul său mandat. Preşedintele s-a implicat, a fost omniprezent, a fost „jucător”. Şi a fost taxat de presă la fiecare ieşire publică, pe bună dreptate câteodată, gratuit de multe ori. Motiv pentru care relaţia lui cu presa a devenit una extrem de tensionată. Ceea ce nu a înţeles Traian Băsescu la vremea respectivă a fost că el însuşi a alimentat criticile la adresa sa prin supraexpunere.

Primul semnal că avem de-a face cu un preşedinte altfel decât ceilalţi doi de dinaintea sa a fost în mai 2005, după inundaţiile care au măturat zona Buzăului. La Mărăcineni, acolo unde preşedintele s-a dus să verifice stadiul lucrărilor de refacere a podului care asigura accesul spre Moldova, presa s-a aruncat asupra lui Băsescu ca uliul pe stârv. De ce? Pentru că preşedintele ieşise din biroul său de la Cotroceni, şi-a pus cizme de cauciuc în picioare, a plecat în inspecţie, iar consilierii săi nu au uitat să anunţe şi cohortele de ziarişti.

După acea primă ieşire la rampă, atipică pentru un preşedinte şi îndelung comentată de presă, s-au desprins două idei care au persistat în mintea cetăţeanului: că Băsescu îşi arogă rolul de prim-ministru şi că îşi permite să dea câteva sute de euro pe o căciuliţă Paul&Shark.

A urmat episodul Băsescu – Gigi Becali, când, în văzul presei, cei doi au ciocnit câte un pahar de vin, iar apoi preşedintele s-a suit la volanul Golfului pe care îl conducea la acea vreme. Pe lângă faptul că întâlnirea a fost una extrem de nepotrivită, decizia de a conduce maşina după ce camerele de filmat l-au surprins cu un pahar în mână a fost extrem de neinspirată.

Nu vreau să inventariez toate momentele când preşedintele a fost taxat gratuit sau pe bună dreptate, şi nici greşelile de expunere media. Clar este că Traian Băsescu s-a simţit nedreptăţit de tratamentul la care era supus de presă şi s-a aruncat asupra jurnaliştilor, iar mai apoi asupra patronilor lor cu o înverşunare şi o consecvenţă uimitoare.

Pe la sfârşitul anului 2007, am băut o cafea la Cotroceni cu unul dintre consilierii preşedintelui. Evident că una dintre temele discuţiei a fost referitoare la relaţia preşedinte - presă. Îi spuneam atunci respectivului consilier că preşedintele greşeşte că se supraexpune prin nenumăratele apariţii publice. Îi spuneam atunci că eu, ca jurnalist, nu mai eram interesată de nenumăratele mesaje către naţiune pe care le transmitea Băsescu sau de nenumăratele luări de poziţie pe cele mai diverese teme.

Dezinteresul maselor pentru preşedintele Băsescu a început, treptat, să se reflecte şi în audienţele televiziunilor. Şeful statului nu mai făcea rating. L-am dat atunci exemplu pe Ion Iliescu, care, când avea o intervenţie la televizor, te făcea să stai să-l asculţi chiar dacă nu ţi-era drag de el. Răspunsul primit a fost că preşedintele nu poate să stea pe margine şi să privească.

Acum, Traian Băsescu pare să fi înţeles ceva din lecţia primului mandat. Important este să nu repete aceleaşi greşeli. Pentru că până la urmă, oricâte comenzi consideră că ar da mogulii către cei numiţi de el jurnalişti-tonomat, aceştia nu ar avea ce „toca” dacă nu li s-ar da motive. Şi nu îţi rămâne decât să te amuzi seara când îi vezi ţipând la televizor şi întrebându-se disperat „Băsescu, unde eşti?, Băsescu, arată-te!”. Iar dacă a învăţat lecţia reţinerii, ar trebui să le-o predea şi celor din jurul lui, pentru că dacă „ţinta” Băsescu dispare, ea poate fi căutată, cum se zice, cu mantă.

Unde se rupe filmul ştirii în cazul Andrei Gheorghe

Nu-l cunosc pe Andrei Gheorghe. Nu mi-e nici măcar simpatic. Însă nu pot să nu remarc o oarecare exagerare în presă a accidentului său şi mai ales lipsa unor informaţii esenţiale. Ceea ce era ieri o banală tamponare s-a transformat acum într-o chestiune de natură penală. Aflu că pe lângă dosarul deschis pentru accident mai are unul, penal, pentru refuzul recoltării probelor biologice. Agenţiile de presă, site-urile de ştiri şi presa, în general, tratează pe larg "ştirea Gheorghe" şi mai ales refuzul său de a fi înţepat cu ace de cei de la IML pentru că acesta nu este de acord ca "Poliţia şi statul să decidă asupra corpului meu propriu şi personal".

Iniţial am crezut că legea e mai lege pentru Gheorghe. Am fost tentată să mă iau de Poliţia Rutieră pentru că în cazul lui s-au cerut probe biologice, pe când în cazul meu, de exemplu, când am fost implicată acum câţiva ani într-o tamponare uşoară, a fost suficient să suflu în "fiolă". Am primit o amendă, două puncte şi atât. Nu tu IML, nu permis suspendat, nu dosar penal. Însă în goana după informaţii noi despre acest caz lipseşte un detaliu major, care ar face şi consumatorul obişnuit de presă să înţeleagă care-i fapta penală a lui Gheorghe.

Deci, unde-i fapta penală a lui Gheorghe? Ea decurge din reîncadrarea juridică a accidentului. Iniţial, atât el cât şi ocupanţii maşinii avariate s-au dus la o secţie de tamponări uşoare pentru a reclama incidentul din trafic. Acolo, din spusele purtătorului de cuvânt al Poliţiei Capitalei, Christian Ciocan, femeia care se afla pe scaunul din dreapta în momentul producerii tamponării a reclamat faptul că o doare capul.

Cum poliţiştii nu sunt şi medici, au chemat o ambulanţă, însă femeia a refuzat un consult la faţa locului, dar şi să meargă la spital pentru analize. Cu toate acestea, poliţiştii au fost obligaţi să reîncadreze fapta din tamponare uşoară în accident cu victimă, în cazul căruia nu mai este suficientă proba etilotestului ci trebuie recoltate probe biologice la IML. E adevărat că dacă femeia se ducea acasă şi acolo începea să o doară capul, Gheorghe nu ar mai fost băiatul rău, care loveşte lumea în trafic, pentru că poliţiştii nu ar fi auzit-o pe femeie plângându-se. Dacă totuşi, femeia s-ar fi dus ulterior la poliţie, azi de exemplu, şi ar fi zis că se simte rău din cauza accidentului, atunci tot aici s-ar fi ajuns, adică la reîncadrarea faptei. În condiţiile astea, mi-e cumva uşor să înţeleg de ce Gheorghe a simţit nevoia să refuze IML-ul şi a devenit iritat. Însă, cu toată frustrarea lui Gheorghe de aseară, dacă femeia s-a ales cu o complicaţie cervicală produsă de impact şi generată de faptul că maşina nu avea tetieră?

Tot comisarul-şe Ciocan mi-a mai explicat că dacă femeia nu prezintă un certificat de la IML care să ateste faptul că a avut de suferit de pe urma tamponării, dosarul se va închide din lipsă de probe.

Mai e un lucru care îmi vine în minte acum, aşa de final: am văzut nenumărate ştiri la TV cu persoane duse de Poliţie aproape pe sus la IML pentru recoltarea de probe, deşi acestea se împotriveau vizibil. Ideea e că analizele de sânge în cazul accidentelor cu victimă sunt obligatorii, iar dacă refuzi te poţi alege cu un dosar penal, ceea ce s-a întâmplat în cazul lui Gheorghe.

De ce nu cred în solidaritatea de breaslă a jurnaliştilor

Nu cred în organizaţiile profesionale ale jurnaliştilor de pe la noi. Senzaţia pe care mi-au lăsat-o a fost că luptă doar pentru un anumit gen de interese, că sprijină anumiţi jurnalişti, că se concentrează asupra unor mize mici sau neimportante. Poate că într-o bună măsură ele reflectă şi breasla, cred eu, una dintre cele mai fărâmiţate şi dezbinate cu putinţă. Orgolii şi ură mai mai mare ca printre jurnalişti rar mi-a fost dat să văd.

Până anul trecut în septembrie nu m-am înscris în nicio asociaţie profesională din multe motive, unele dintre ele trecute mai sus. Nu am participat nici la concursuri de presă pentru că am avut toate motivele să nu cred în onestitatea împărţirii premiilor.

Însă anul trecut, în septembrie, m-am văzut nevoită să mă afiliez unei organizaţii de jurnalişti ca să pot primi acreditare ca freelancer la Camera Deputaţilor. Cei de la Biroul de Presă al Camerei mi-au cerut asta, spunând că aşa aş face dovada (sic!) că sunt jurnalist. Am ales Asociaţia Jurnaliştilor din România (AJR) pentru că printre membrii ei se află gazetari care şi-au individualizat vocile în chestiunile legate de problemele presei. În luna noiembrie, la trei luni de la refuzul Camerei Deputaţilor de a mă acredita, am trimis o scrisoare deschisă către membrii Consiliului de Conducere al AJR în care le expuneam problema mea, până la urmă problema oricărui freelancer care ar fi dorit să se acrediteze la Camera Depuţilor. Şi, din păcate, sunt cam mulţi freelanceri în ultima vreme.

Niciunul din membrii Consiliului de Conducere al AJR nu mi-a trimis macar un replay la mailul meu. Ce sa mai zic de vreo reacţie de genul, am primit, ne implicăm, facem....Le spuneam în acea scrisoare, parafrazându-l pe mogulul Vîntu care spunea "întăriţi-vă statul", că trebuie să ne întărim breasla. Însă liderii breslei tac, iar breasla se ruinează în tăcere. O să explic mâine pe larg de ce spun că breasla se ruinează.

PS: Refuzul Camerei Deputaţilor de a acredita un freelancer nu a fost considerat subiect de presă de niciun ziar sau site de ştiri de pe la noi, deşi în conducerea organizaţiilor semnatare a scrisorii deschise înaintate miercuri Robertei Anastase se află mai mulţi şefi de publicaţii. Atât am avut de zis!