duminică, 28 februarie 2010

Funeriu, o firmă. Despre afacerile trecute şi prezente ale noilor miniştri

Ministerul Educaţiei este unul dintre cele mai importante portofolii în orice guvern. Reforme perpetue şi incoerente, bani puţini, cadre didactice slab pregătite şi elevi „cocoşaţi” de programe aberante şi supraaglomerate, un sistem dezorganizat şi controlat de sindicalişti – aceasta este imaginea pe care o are învăţământul românesc la 20 de ani de la Revoluţie. Iar toţi miniştii educaţiei care s-au succedat în această perioadă au depus adevărate eforturi ca ministeriatul lor să fie unul de care să ne aducem aminte. Daniel Funeriu nu face excepţie.

Actualul ministru al Educaţiei a fost asociat într-o singură firmă: Techro SRL, înfiinţată în noiembrie 2001. Partenerii săi de afaceri au fost Ionel Funeriu, tatăl său (prodecan al Facultăţii de Ştiinţe ale Educaţiei şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii de Stat „Aurel Vlaicu” din Arad), şi Michel Grasser, cetăţean francez. În fimă mai figura ca asociat şi firma franceză Union Mobiliere et Commerciale SRL. Techro SRL avea ca obiect declarat de activitate realizarea şi furnizarea de programe, inclusiv softwere şi pagni de internet. În data de 1 mai 2003, asociaţii din Techro SRL au cerut suspendarea firmei pentru o perioadă de trei ani, după care firma a fost radiată.

Despre firmele miniştrilor din guvernul Boc IV am scris şi aici.
Primul ministru ale cărui afaceri le-am trecut în revistă pe larg este Cătălin Predoiu. Articolul poate fi citit aici. Au urmat cei patru miniştri ai UDMR, despre care am scris aici. Am continuat cu Vasile Blaga, Mihai Şeitan şi Gabriel Oprea, iar zilele viitoare vor urma şi ceilalţi miniştri.

marți, 23 februarie 2010

Noul Traian Băsescu şi presa

Imaginea lui Traian Băsescu s-a erodat foarte mult în primul său mandat. Preşedintele s-a implicat, a fost omniprezent, a fost „jucător”. Şi a fost taxat de presă la fiecare ieşire publică, pe bună dreptate câteodată, gratuit de multe ori. Motiv pentru care relaţia lui cu presa a devenit una extrem de tensionată. Ceea ce nu a înţeles Traian Băsescu la vremea respectivă a fost că el însuşi a alimentat criticile la adresa sa prin supraexpunere.

Primul semnal că avem de-a face cu un preşedinte altfel decât ceilalţi doi de dinaintea sa a fost în mai 2005, după inundaţiile care au măturat zona Buzăului. La Mărăcineni, acolo unde preşedintele s-a dus să verifice stadiul lucrărilor de refacere a podului care asigura accesul spre Moldova, presa s-a aruncat asupra lui Băsescu ca uliul pe stârv. De ce? Pentru că preşedintele ieşise din biroul său de la Cotroceni, şi-a pus cizme de cauciuc în picioare, a plecat în inspecţie, iar consilierii săi nu au uitat să anunţe şi cohortele de ziarişti.

După acea primă ieşire la rampă, atipică pentru un preşedinte şi îndelung comentată de presă, s-au desprins două idei care au persistat în mintea cetăţeanului: că Băsescu îşi arogă rolul de prim-ministru şi că îşi permite să dea câteva sute de euro pe o căciuliţă Paul&Shark.

A urmat episodul Băsescu – Gigi Becali, când, în văzul presei, cei doi au ciocnit câte un pahar de vin, iar apoi preşedintele s-a suit la volanul Golfului pe care îl conducea la acea vreme. Pe lângă faptul că întâlnirea a fost una extrem de nepotrivită, decizia de a conduce maşina după ce camerele de filmat l-au surprins cu un pahar în mână a fost extrem de neinspirată.

Nu vreau să inventariez toate momentele când preşedintele a fost taxat gratuit sau pe bună dreptate, şi nici greşelile de expunere media. Clar este că Traian Băsescu s-a simţit nedreptăţit de tratamentul la care era supus de presă şi s-a aruncat asupra jurnaliştilor, iar mai apoi asupra patronilor lor cu o înverşunare şi o consecvenţă uimitoare.

Pe la sfârşitul anului 2007, am băut o cafea la Cotroceni cu unul dintre consilierii preşedintelui. Evident că una dintre temele discuţiei a fost referitoare la relaţia preşedinte - presă. Îi spuneam atunci respectivului consilier că preşedintele greşeşte că se supraexpune prin nenumăratele apariţii publice. Îi spuneam atunci că eu, ca jurnalist, nu mai eram interesată de nenumăratele mesaje către naţiune pe care le transmitea Băsescu sau de nenumăratele luări de poziţie pe cele mai diverese teme.

Dezinteresul maselor pentru preşedintele Băsescu a început, treptat, să se reflecte şi în audienţele televiziunilor. Şeful statului nu mai făcea rating. L-am dat atunci exemplu pe Ion Iliescu, care, când avea o intervenţie la televizor, te făcea să stai să-l asculţi chiar dacă nu ţi-era drag de el. Răspunsul primit a fost că preşedintele nu poate să stea pe margine şi să privească.

Acum, Traian Băsescu pare să fi înţeles ceva din lecţia primului mandat. Important este să nu repete aceleaşi greşeli. Pentru că până la urmă, oricâte comenzi consideră că ar da mogulii către cei numiţi de el jurnalişti-tonomat, aceştia nu ar avea ce „toca” dacă nu li s-ar da motive. Şi nu îţi rămâne decât să te amuzi seara când îi vezi ţipând la televizor şi întrebându-se disperat „Băsescu, unde eşti?, Băsescu, arată-te!”. Iar dacă a învăţat lecţia reţinerii, ar trebui să le-o predea şi celor din jurul lui, pentru că dacă „ţinta” Băsescu dispare, ea poate fi căutată, cum se zice, cu mantă.

luni, 22 februarie 2010

Gabriel Oprea, afaceri cu fraţii Creştin şi Dorin Cocoş - despre afacerile trecute şi prezente ale noilor miniştri

Foto: Anamaria Dinulescu
Gabriel Oprea, ministrul Apărării, a plecat anul trecut din PSD trăgând după el şi alţi parlamentari, majoritatea de la PSD. Micul grup al independenţilor lui Oprea, care a început să prindă proporţii în ultimele două luni, a reuşit să se impună la masa negocierilor pentru formarea guvernului Boc IV şi pentru asigurarea unei majorităţi parlamentare care să ofere un confort democrat liberalilor pentru trecerea iniţiativelor lor legislative şi nu numai prin Parlament.

S-a speculat mult pe seama faptului că liantul apropierii dintre Gabriel Oprea şi PDL ar fi fost Elena Udrea. Dincolo de orice zvonuri, Oprea şi Udrea au relaţie apropiată, construită cu ajutorul lui Dorin Cocoş, soţul ministrului Dezvoltării şi Turismului, cel care a fost partener de afaceri cu ministrul Apărării la începutul anilor 2000.

Gabriel Oprea nu are în acest moment nicio afacere concretă, însă are venituri substanţiale, de peste 200.000 de euro anual, din închirierea celor 11 apartamente, case sau spaţii comerciale pe care le deţine. La asemenea venit, la care se mai adaugă salariul de deputat, cel de profesor universitar şi de conducator de doctorat, dar şi pensia militară, conturile din bancă ale lui Oprea arată pe măsură. Ministrul Apărării are 408.000 de euro şi 90.000 de lei puşi la păstrare la bancă.

Totuşi, numele ministrului este legat de nu mai puţin de nouă societăţi comerciale în care a fost în trecut asociat sau administrator. Gabriel Oprea s-a apucat de afaceri încă din 1991, când s-a asociat cu alte 13 persoane cu care a înfiinţat firma Riceti SRL, care se ocupa de comerţ „cu amănuntul”. În 2001, societatea a fost dizolvată. Tot în 1991, Oprea a devenit asociat în firma Nicola’s Impex SRL alături de alte şase persoane, însă şi această firmă a intrat în dizolvare tot în 2001, an în care începea şi ascensiunea sa în politică prin numirea ca preşedinte peste Rezervele Statului în guvernul Adrian Năstase.

Potrivit CV-ului personal, în perioada 1990 – 2000, Gabriel Oprea a fost ofiţer de justiţie militară. În toată această perioadă, Oprea s-a implicat şi în afaceri având în vedere că legea societăţilor comerciale nu prevedea niciun fel de restricţii. Iar legea incompatibilităţilor nu exista. În 1992, actualul ministru a înfiinţat două firme cu denumiri asemănătoare: Gageda Impex SRL si Gage Impex SRL, ambele implicate în activităţi de comerţ. Cele două societăţi au fost dizolvate la sfârşitul anilor ’90.

Tot în 1992 a fost înfiinţată firma Romline Trading, în care pe parcursul celor şase ani de funcţionare Gabriel Oprea a fost asociat, alături de soţia sa, Sanda, şi cu familia Mircea şi Simona Vieroşanu, afacerişti care s-au remarcat în ultimii ani printr-o crescătorie de chinchila.

În 1994, soţii Sanda şi Gabriel Oprea au deschis firma Ana 94 Service International SRL pe care au vândut-o trei ani mai târziu. În acelaşi an, Gabriel Oprea a înfiinţat firma Gaby Exchange Office SRL, care opera activităţi de schimb valutar. În 1996, Oprea a cedat 50% din părţile sale sociale către Ileana Viorica Creştin, soţia lui Dumitru Creştin, controversat om de afaceri, implicat în afaceri cu CFR pe vremea când compania era condusă de Mihai Necolaiciuc. Oprea s-a retras din această firmă, care ulterior şi-a schimbat denumirea în Petrocris Exchange SRL.

Prietenia dintre Anghel Iordănescu şi Gabriel Oprea este de notorietate. Cei doi au făcut şi afaceri împreună. În decembrie 1994, Oprea şi Iordănescu s-au asociat în firma Oil Service International SRL, implicată în distribuirea de produse petroliere. Alături de cei doi, printre fondatorii firmei s-au aflat şi Vasile Iordan Iosub, dar şi firma Petrocris SRL, deţinută de fraţii Dumitru şi Vasile Creştin (partenerti de afaceri cu Cristian Burci şi apropiaţi ai lui Miron Mitrea, implicaţi în afaceri cu companii din subordinea Ministerului Transporturilor în vremea când acesta era ministru), dar şi de Irinel Cristu (în acest moment consilieră din partea PDL în Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi unul dintre sponsorii importanţi ai democrat-liberalilor). Oprea şi Iordănescu s–au retras din firmă în 1996, însă firma a continuat să funcţioneze fiind deţinută de Dumitru Creştin şi de soţii Irinel şi Florin Cristu, în acest moment aflându-se în proprietatea acestora din urmă.

Ultima firmă în care a fost implicat Gabriel Oprea este Trei Cocoşi – Complex Internaţional SRL, înfiinţată în 2000. Părţile sociale ale firmei s-au împărţit în mod egal între Gabriel Oprea, Dorin Cocoş, soţul Elenei Udrea, şi Florin Cristu, soţul lui Irinel Cristu, membru şi sponsor al PDL. În februarie 2001, după ce a fost numit preşedinte cu rang de secretar de stat al Rezervelor Statului, Oprea i-a vândut acţiunile sale lui Dorin Cocoş. Ulterior, în firmă au intrat interpuşii cupului de afacerişti Alexandru Bittner – Adrian Petrache, iar numele firmei a fost implicat în diverse preluări suspecte de terenuri de la stat, pentru sume derizorii, deşi obiectul principal de activitate al firmei era „restaurantele”.

Despre firmele miniştrilor din guvernul Boc IV am scris şi aici.
Primul ministru ale cărui afaceri le-am trecut în revistă pe larg este Cătălin Predoiu. Articolul poate fi citit aici. Au urmat cei patru miniştri ai UDMR, despre care am scris aici. Am continuat cu Vasile Blaga şi Mihai Şeitan, iar zilele viitoare vor urma şi ceilalţi miniştri.

duminică, 21 februarie 2010

Paradoxul Dan Diaconescu

Că are o avere de 25 de milioane de euro sau de 35 de milioane de euro este irelevant. Cifra exactă nici nu contează. Oricum, milioanele de euro zburdă în conturile lui Dan Diaconescu. Tabloidele s-au întrecut recent în a prezenta colecţia de vile de Primăverii şi de Dorobanţi sau cea de limuzine de superlux ale „mogulului” de la OTV.

Dan Diaconescu este liderul unei largi pleiade de ziarişti milionari. Unii dintre ei nu au nicio afacere, dar îşi permit ceasuri de zeci de mii de euro, maşini scumpe şi o viaţă de lux. Dan Diaconescu este un caz mai special. El are patru firme, din care trei acumulează pierderi de sute de mii de lei de ani de zile, iar cea de-a patra are activitate zero. Cu toate astea, Diaconescu a reuşi performanţa de a fi milionar în euro. Este un paradox, însă în România nimeni nu se miră de o astfel de situaţie. Nici măcar fiscul.

O posibilă explicaţie pentru felul în care milioanele de euro s-au înghesuit în conturile lui Diaconescu a venit vineri de la DNA. „Mogulul” OTV a fost audiat la DNA, potrivit Mediafax, ca martor într-un dosar în care primarul unei comune arădene a denunţat o persoană care i-ar fi cerut peste 100.000 de euro pentru a nu difuza la OTV imagini compromiţătoare în care acesta ar fi fost surprins.

Adică, un individ, pe nume Doru Pârv, invitat în mai multe emisiuni la OTV, i-ar fi cerut primarului unei comune din Arad peste 100.000 de euro pentru a nu face publice imaginile compromiţătoare în cadrul emisiunii Dan Diaconescu în Direct. Întrebarea este dacă nu cumva procurorii suspectează că Pârv urma să fi împărţit banii cu Diaconescu. Oricum, dacă încadrarea lui Diaconescu va fi schimbată din martor în cea de faptuitor, în condiţiile în care procurorii vor avea suficiente probe să o facă, nu va fi o surpriză prea mare pentru cei care lucrează în presă.

În interiorul breslei circulă de multă vreme legende legate de tariful la negru aplicat de Dan Diaconescu pentru a apărea la OTV. 5.000 de euro se spunea acum câţiva ani că ar fi fost acesta. Diaconescu a respins în permananţă acuzaţiile, însă, în timp, averea personală a acestuia a devenit una care rivalizează cu cea a unor oameni de afaceri iscusiţi.

Că tot pomeneam de fisc ceva mai devreme. În Statele Unite, de exemplu, Dan Diaconescu ar fi intrat imediat în atenţia IRS, temutul fisc american, care în România are drept corespondent inexistentul ANAF-ul. Pe americani îi interesează ca pe veniturile obţinute să-ţi plăteşti corect impozitele către stat, dar să şi demonstrezi că banii pe care îi cheltui provin din surse licite. Asta se întâmplă la ei şi va dura muuuuuuuuuult de tot până când fiscul românesc va deveni nu numai o instituţie funcţională, ci şi una respectată. Pentru că Dan Diaconescu nu este un exemplu singular de milionar suspect, nici în mediul presei, nici în cel al afacerilor.

joi, 18 februarie 2010

Penibilul Oprescu

"Am început să deranjez. Multora nu le place." Aceasta este justificarea lui Sorin Oprescu, ca replica la înregistrarea apărută ieri pe Hotnews.ro, în care primarul general le cerea drumarilor să astupe gropile în zece zile pentru a astupa odată cu ele şi gura presei şi nemulţumirile bucureştenilor.

Oprescu are dreptate. A început să deranjeze. Rău de tot. Pe mine, ca cetăţean şi contribuabil al Bucureştiului mă deranjează dezinteresul său, dispreţul cu care îi tratează pe bucureşteni şi aroganţa fără seamăn pe care o afişează şi prin care vrea să ne transmită că ne face o favoare fiind primarul Capitalei.

În spatele spectacolului penibil pus în scenă de cel mai penibil primar pe care l-a avut Bucureştiul, cu ocazia exerciţiului de imagine numit „Gropaniada”, stă o altă realtitate, nederanjată de autorităţi: contracte de zeci de milioane de euro pentru întreţinerea bulevardelor din Bucureşti pe o perioadă de cinci ani.

Contractele multianuale de întreţinere a marilor bulevarde bucureştene au fost încheiate în august 2005 şi expiră în august 2010. Aceste contracte au dublat la vremea la care au fost încheiate unele contracte de reabilitare totală a unor bulervarde, însă nicio instituţie de control nu s-a sesizat sau autosesizat în urma zecilor de articole apărute în presă pe această temă.

În concluzie, câteva firme apropiate de PDL şi nu numai, au obţinut sume imense de bani pentru întreţinerea bulevardelor, însă, în ciuda prevederilor contractuale care spun că toate cheltuielile pentru asfaltarea gropilor ar trebui să fie suportate de aceste firme în contul milioanelor de euro pe care le încasează de la Primărie, Oprescu anunţă că bucureştenii vor trebui să plătească gropile încă o dată.

Dacă nu mai ştiţi cine sunt firmele care au contractele de întreţinere a bulevardelor bucureştene, vă reamintesc eu: Euroconstruct Trading 98 SRL, firma care are contract în valoare de peste 81,9 milioane de lei, fără TVA, Eurovia Construct International SA, cu un contract de peste 76 de milioane de lei, SC Han Group SA, cu un contract de 65,8 milioane de lei, SC Tehnologica Radion SRL, cu un contract de 61,4 milioane de lei, SC Strabag SRL - contract de 55 de milioane de lei şi SC Delta ACM 93 SRL - contract de aproape 51 de milioane de lei. La toate aceste sume se adaugă şi TVA-ul, de 19%.

Potrivit prevederilor din aceste înţelegeri juridice, societăţile au obligaţia să facă tot ceea ce înseamnă întreţinere (colmatări, decapări, reparaţii) şi sa menţină calitatea covorului asfaltic la parametrii tehnici corespunzatori.

Numai în 2009 întreţinerea bulevardelor şi străzilor din Capitală, care se află în administrarea Consiliului General, a ajuns la aproape 25 de milioane de euro. În 2009, cea mai mare sumă de bani a fost încasată de Eurovia Construct International, firma familiei ex-senatoarei PD-L Cornelia Cazacu, care a încasat 5,1 milioane de euro pentru întreţinerea a 18 bulevarde.

Euroconstruct Trading `98, firma patronilor de la Golden Blitz, Dan Besciu şi Sorin Vulpescu, a primit anul trecut peste 4,7 milioane de euro ca să întreţină 22 de bulevarde, majoritatea situate în sectorul 1. Tehnologica Radion, controlată de Theodor Berna, a avut alocată suma de patru milioane de euro pentru 23 de bulevarde. Delta ACM `93, patronată de Florea Diaconu, un apropiat al PDL pe filiera deputaţilor Ştefan Pirpiliu şi Silviu Prigoană, a primit suma de 3,8 milioane de euro pentru 14 străzi. Firma Han Group a încasat în 2009 aproximativ trei milioane de euro, iar Strabag SRL, care are în portofoliu 18 străzi, a încasat 3,6 milioane de euro.

În 2008, la puţin timp după ce a fost ales primar, Sorin Orpescu anunţa că reziliază aceste contracte ale "mafiei PDL". Acum, Oprescu îi mângâie pe asfaltatori şi le propune să facă blat de ochii bucureştenilor şi de gura presei.

luni, 15 februarie 2010

Copiat şi anti-copiat

Când vine vorba de a promova examenele fără prea mare efort, imaginaţia studenţilor pare să nu aibă limite. De la clasica copiuţă gen armonică, ţinută în podul palmei, multe alte metode de fraudare a examenelor au fost născocite, unele dintre ele în pas cu evoluţia Hi-Tech.

Înlocuirea foilor de examen cu altele pegătite de acasă este clasică, dar încă se aplică cu succes în multe facultăţi. Însă de câţiva ani tehnologia este la putere. Copiatul prin hands-free-ul telefonului, când cineva dictează subiectul la telefon, este aproape demodat pentru că acum există alte variante: introducerea cursului în documente ataşate pe e-mail care pot fi citite lejer cu telefoane care deschid documente word, cum ar fi Blackberry sau Nokia din generaţia E şi N, sau prin căştile wireless introduse în ureche.

Credeţi că profesorii nu au şi ei imaginaţie? Ei bine, profesorii de la Facultatea de Drept şi de la Academia de Studii Economice din Bucureşti pun în practică, cred, cele mai bune metode anti-copiat. În primul rând, eşti scos afară din examen fără nici o discuţie dacă mişti "în front". Identitatea studentului este verificată la predarea lucrării ca nu cumva examenul să fi fost susţinut în locul lui de altcineva mai bine pregătit.

Însă şi acestea sunt metode anti-fraudare oarecum clasice. La cele două instituţii examenele se suţin pe foi date de profesor care sunt ştampilate şi semnate de acesta, deci adio înlocuit lucrări. Alţi profesori le şi capsează, fără să îţi permită să le desfaci. Evident, la aceste examene se intră în sală doar cu carnetul de student şi pixul. Nu tu haină, nu tu geantă, nu tu telefon. Alţi profesori sunt însoţiţi la examene de un batalion de supraveghetori, de şase, opt persoane, care supraveghează orice mişcare.

Vigileţa merge şi mai departe. Pentru a combate copiatul cu ajutorul tehnologiei sunt profesori care vin la examene cu dispozitive de bruiat telefoanele, care chiar dacă ar fi bine ascunse de student pe cine ştie unde nu ar putea fi folosite pentru că semnalul lor este blocat de acel aparat.

La astfel de metode anti-copiere nemulţumirea şi mai ales indignarea studentului român a atins cote impresionante. În SUA, de exemplu, pentru plagiat eşti exmatriculat fără drept de reînscriere vreodată la o facultate, iar pentru copiat la examene eşti exmatriculat din facultate. Dacă ai depăşit un dead-line, nimeni nu îţi mai ia în considerare lucrarea. Şi în regulamentele universităţilor noastre există prevederi care includ exmatricularea pentru situaţii ca cele descrise mai sus, însă s-au aplicat de prea puţine ori pentru a avea forţa exemplului. În condiţiile astea, studenţii sunt încă obişnuiţi să negocieze tot: înţelegerea, bunăvoinţa şi chiar răbdarea profesorilor.

Până la urmă tind să îi dau dreptate unui profesor care îmi spunea că el are cea mai bună metodă anti-copiat care îl scuteşte de orice discuţie şi bătaie de cap: examenul oral.

vineri, 12 februarie 2010

Evenimentul zilei cel discret

Vânzarea Evenimentului zilei este, indiscutabil, evenimentul media numărul unu al ultimilor ani. Atenţia asupra tranzacţiei a fost sporită şi de numele celui care a devenit proprietarul ziarului, Bobby Păunescu, fiul lui George Constantin Păunescu (GCP). Preluarea ziarului de către familia Păunescu este cu atât mai surprinzătoare cu cât o perioadă lungă de timp, care a coincis cu cea în care Cornel Nistorescu era directorul ziarului, George Constantin Păunescu era un "client" permanent al anchetelor EVZ. În acea perioadă sintagma de "inginer financiar" a devenit oarecum sinonimă cu numele lui GCP. De altfel, GCP a deschis nenumărate procese atunci împotriva EVZ şi a lui Nistorescu.

Astăzi, Evenimentul zilei mi-a dat primul motiv pentru a fi destul de rezervată în privinţa evoluţiei ziarului sub noul patronat. Ştirea despre vânzarea EVZ nu a apărut astăzi în ediţia de print a ziarului. Cu alte cuvinte, informaţia media numărul unu a ultimilor ani nu a ajuns şi la cititorii ziarului Evenimentul zilei. Potrivit ABC-ului gazetăresc, ştirea despre schimbarea proprietarului EVZ trebuia să se regăsească chiar pe prima pagină.

PS. Redacţia a început deja să se subţieze numeric. Până la ora aceasta şapte reporteri au fost anunţaţi că nu mai au job. Cinci dintre ei sunt de la ediţia on-line a ziarului: Roxana Preda (politic), Silvana Pătrăşcanu (eveniment), Andreea Ştefan (economic), Mădălina Prundea (corespondeţi) şi Simona Chiţan (cultură). Vestea pentru Simona Chiţan că nu mai are serviciu a venit ieri, chiar de ziua ei de naştere. Ceilalţi doi ziarişti sunt de la ediţia de duminică a ziarului, care a încetat să mai apară de o săptămână.

miercuri, 10 februarie 2010

Unde se rupe filmul ştirii în cazul Andrei Gheorghe

Nu-l cunosc pe Andrei Gheorghe. Nu mi-e nici măcar simpatic. Însă nu pot să nu remarc o oarecare exagerare în presă a accidentului său şi mai ales lipsa unor informaţii esenţiale. Ceea ce era ieri o banală tamponare s-a transformat acum într-o chestiune de natură penală. Aflu că pe lângă dosarul deschis pentru accident mai are unul, penal, pentru refuzul recoltării probelor biologice. Agenţiile de presă, site-urile de ştiri şi presa, în general, tratează pe larg "ştirea Gheorghe" şi mai ales refuzul său de a fi înţepat cu ace de cei de la IML pentru că acesta nu este de acord ca "Poliţia şi statul să decidă asupra corpului meu propriu şi personal".

Iniţial am crezut că legea e mai lege pentru Gheorghe. Am fost tentată să mă iau de Poliţia Rutieră pentru că în cazul lui s-au cerut probe biologice, pe când în cazul meu, de exemplu, când am fost implicată acum câţiva ani într-o tamponare uşoară, a fost suficient să suflu în "fiolă". Am primit o amendă, două puncte şi atât. Nu tu IML, nu permis suspendat, nu dosar penal. Însă în goana după informaţii noi despre acest caz lipseşte un detaliu major, care ar face şi consumatorul obişnuit de presă să înţeleagă care-i fapta penală a lui Gheorghe.

Deci, unde-i fapta penală a lui Gheorghe? Ea decurge din reîncadrarea juridică a accidentului. Iniţial, atât el cât şi ocupanţii maşinii avariate s-au dus la o secţie de tamponări uşoare pentru a reclama incidentul din trafic. Acolo, din spusele purtătorului de cuvânt al Poliţiei Capitalei, Christian Ciocan, femeia care se afla pe scaunul din dreapta în momentul producerii tamponării a reclamat faptul că o doare capul.

Cum poliţiştii nu sunt şi medici, au chemat o ambulanţă, însă femeia a refuzat un consult la faţa locului, dar şi să meargă la spital pentru analize. Cu toate acestea, poliţiştii au fost obligaţi să reîncadreze fapta din tamponare uşoară în accident cu victimă, în cazul căruia nu mai este suficientă proba etilotestului ci trebuie recoltate probe biologice la IML. E adevărat că dacă femeia se ducea acasă şi acolo începea să o doară capul, Gheorghe nu ar mai fost băiatul rău, care loveşte lumea în trafic, pentru că poliţiştii nu ar fi auzit-o pe femeie plângându-se. Dacă totuşi, femeia s-ar fi dus ulterior la poliţie, azi de exemplu, şi ar fi zis că se simte rău din cauza accidentului, atunci tot aici s-ar fi ajuns, adică la reîncadrarea faptei. În condiţiile astea, mi-e cumva uşor să înţeleg de ce Gheorghe a simţit nevoia să refuze IML-ul şi a devenit iritat. Însă, cu toată frustrarea lui Gheorghe de aseară, dacă femeia s-a ales cu o complicaţie cervicală produsă de impact şi generată de faptul că maşina nu avea tetieră?

Tot comisarul-şe Ciocan mi-a mai explicat că dacă femeia nu prezintă un certificat de la IML care să ateste faptul că a avut de suferit de pe urma tamponării, dosarul se va închide din lipsă de probe.

Mai e un lucru care îmi vine în minte acum, aşa de final: am văzut nenumărate ştiri la TV cu persoane duse de Poliţie aproape pe sus la IML pentru recoltarea de probe, deşi acestea se împotriveau vizibil. Ideea e că analizele de sânge în cazul accidentelor cu victimă sunt obligatorii, iar dacă refuzi te poţi alege cu un dosar penal, ceea ce s-a întâmplat în cazul lui Gheorghe.

sâmbătă, 6 februarie 2010

Elena Udrea inaugurează o pârtie cu cizme Dior de 530 de dolari

Tocmai am văzut la ştiri că ministrul Dezvoltării şi Turismului, Elena Udrea, a inaugurat pârtia Şoimul din Gura Humorului. Domna ministru purta un costum alb de ski, la care a asortat o pereche de cizme Dior. Am fost curioasă să aflu cât a plătit pentru ele. Nici mai mult, nici mai puţin de 530 de dolari, adică aproape 1.600 de lei, cum se vede mai jos. Adică vreo 2,5 salarii minime pe economie pe anul 2009. O fi mult, o fi puţin pentru doamna ministru? Aş fi tentată să zic că suma este infimă, că doar domnului Dorin Cocoş îi merg bine afacerile, dar nu despre asta e vorba.

Mă întreb dacă domna ministru s-a gândit vreo clipă cât câştigă într-o lună o femeie din Gura Humorului înainte să încalţe cizmele respective. O vânzătoare nu câştigă mai mult de 1.000 de lei pe lună, o muncitoate în industria laptelui undeva în jur de 1.200, iar o chelneriţă tot vreo 1.000 de lei. Din salariile astea, femeile din Gura Humorului abia de-şi pot permite o pereche de cizme noi o dată la câţiva ani. Cred că sunt anumite momente în care politiceinii ar trebui să ştie să dea dovadă de mai mult echilibru. Nu de alta, dar cred că nu le-ar strica nici la imagine, nici la vot.

O cerere de mărire de salariu

De câte ori nu v-aţi gândit, strângând din dinţi, să mergeţi la şeful vostru să-i cereţi o mărire de salariu? Şi v-aţi tot gândit cum să-i ziceţi boss-ului că meritaţi bani în plus, să îi explicaţi cât de mult munciţi, ce valoroşi sunteţi.... Şi când vă luaţi inima în dinţi şi ajungeaţi la el în birou vă trezeaţi vorbind despre o sarcină viitoare, nicidecum despre o mărire....

Cred că nu aţi ales reţeta perfectă. Cox, adică Adrian Albu de la Omul cu Şobolani, lucrează şi la agenţia de publicitate Propaganda. Cererea lui de mărire de salariu e clipul de mai jos, care a fost filmat şi montat de Călin Dinulescu. A, nu mai ştiţi cine e Călin? Este producătorul şi editorul filmului meu anchetă Donaţii fără acoperire .
Mă luasem cu vorba şi era să uit: cererea lui Cox a fost aprobată.


vineri, 5 februarie 2010

De ce nu cred în solidaritatea de breaslă a jurnaliştilor

Nu cred în organizaţiile profesionale ale jurnaliştilor de pe la noi. Senzaţia pe care mi-au lăsat-o a fost că luptă doar pentru un anumit gen de interese, că sprijină anumiţi jurnalişti, că se concentrează asupra unor mize mici sau neimportante. Poate că într-o bună măsură ele reflectă şi breasla, cred eu, una dintre cele mai fărâmiţate şi dezbinate cu putinţă. Orgolii şi ură mai mai mare ca printre jurnalişti rar mi-a fost dat să văd.

Până anul trecut în septembrie nu m-am înscris în nicio asociaţie profesională din multe motive, unele dintre ele trecute mai sus. Nu am participat nici la concursuri de presă pentru că am avut toate motivele să nu cred în onestitatea împărţirii premiilor.

Însă anul trecut, în septembrie, m-am văzut nevoită să mă afiliez unei organizaţii de jurnalişti ca să pot primi acreditare ca freelancer la Camera Deputaţilor. Cei de la Biroul de Presă al Camerei mi-au cerut asta, spunând că aşa aş face dovada (sic!) că sunt jurnalist. Am ales Asociaţia Jurnaliştilor din România (AJR) pentru că printre membrii ei se află gazetari care şi-au individualizat vocile în chestiunile legate de problemele presei. În luna noiembrie, la trei luni de la refuzul Camerei Deputaţilor de a mă acredita, am trimis o scrisoare deschisă către membrii Consiliului de Conducere al AJR în care le expuneam problema mea, până la urmă problema oricărui freelancer care ar fi dorit să se acrediteze la Camera Depuţilor. Şi, din păcate, sunt cam mulţi freelanceri în ultima vreme.

Niciunul din membrii Consiliului de Conducere al AJR nu mi-a trimis macar un replay la mailul meu. Ce sa mai zic de vreo reacţie de genul, am primit, ne implicăm, facem....Le spuneam în acea scrisoare, parafrazându-l pe mogulul Vîntu care spunea "întăriţi-vă statul", că trebuie să ne întărim breasla. Însă liderii breslei tac, iar breasla se ruinează în tăcere. O să explic mâine pe larg de ce spun că breasla se ruinează.

PS: Refuzul Camerei Deputaţilor de a acredita un freelancer nu a fost considerat subiect de presă de niciun ziar sau site de ştiri de pe la noi, deşi în conducerea organizaţiilor semnatare a scrisorii deschise înaintate miercuri Robertei Anastase se află mai mulţi şefi de publicaţii. Atât am avut de zis!

miercuri, 3 februarie 2010

Acreditare la Camera Deputaţilor ca freelancer? Precedent periculos zice Adrian Năstase

Se întâmplă în România, ţara în care accesul la informaţii este, încă, o chestie relativă, iar solidaritatea de breaslă, la fel. Dacă eşti jurnalist freelancer nu poţi fi acreditat la Camera Deputaţilor pe motiv că regulamentul instituţiei nu prevede asta. În schimb, în cinci minute, pentru a le arăta stimabililor aleşi aberaţia prevederii, m-am acreditat la Parlamentul European. Am trimis un singur e-mail pentru asta.

Dar să explic pe larg cum au stat lucrurile. Acum mai bine de cinci luni, pe vremea când mă documentam pentru filmul-anchetă Donaţii fără acoperire, am depus o cerere de acreditare la Camera Deputaţilor. Cererea de acreditare a fost trimisă în data de 20 august doamnei Roberta Anastase, Preşedintele Camerei Deputaţilor, domnului Gheorghe Barbu, Secretarul General al Camerei Deputaţilor şi la Biroul de Presă. Iniţial, refuzul l-am primit telefonic. Mi s-a explicat că nu voi fi acreditată pentru că regulamentul de funcţionare al instituţiei parlamentare nu prevede acreditarea jurnaliştilor freelanceri.

Evident, am susţinut că regulamentul este aberant, abuziv şi că el ar trebui modificat în funcţie de realităţile actuale ale presei. După acea discuţie, reprezentanţii Biroului de Presă mi-au cerut, la solicitarea conducerii Camerei Deputaţilor, să fac dovada că sunt jurnalist prin afilierea mea la o organizaţie de presă. Tot la solicitarea conducerii Camerei Deputaţilor mi-au cerut să fac dovada că îmi plătesc taxele şi impozitele către stat prin munca prestată în calitate de jurnalist freelancer, motiv pentru care mi-am înfiinţat un PFA. Activitatea lui a fost zero în 2009 şi, cu siguranţă, va fi la fel şi în 2010. Dar am înfiinţat PFA-ul pentru că mi s-a cerut. Toate documentele solicitate de oficialii Camerei Deputaţilor au fost puse la dispoziţia acestora, inclusiv o mapă de presă, un CV detaliat, declaraţii pe proprie răspundere etc.

În data de 9 septembrie, în şedinţa Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, s-a pus în discuţie un memorandum intern pentru Modificarea Regulamentului privind acreditarea ziariştilor la Camera Deputaţilor.
Vă readau câteva fragmente din declaraţiile susţinute de domnul deputat Adrian Năstase, profesor universitar de drept internaţional şi fost prim-ministru al României, membru al Biroului Permenent al Camerei Deputaţilor: „Nu mai există nici un fel de control şi, dacă deschidem un astfel de precedent, eu cred că putem să ajungem să trebuiască să acceptăm aici sute, mii de persoane care vor veni cu statutul de ziarist independent. Oricine poate să fie ziarist independent, nu?”

Adrian Năstase: „Cred însă că, creăm un precedent periculos. Până la urmă, relaţia noastră este cu instituţiile de presă, nu cu nişte persoane ca atare. Eu cred că în definitiv, lucrul acesta ar fi foarte simplu, cred că, formal, ziaristul respectiv se poate angaja să spunem la România Mare sau dacă este vorba de ziarişti sub acoperire pot şi ei găsi anumite ziare la care să se angajeze. Deci, nu trebuie neapărat să se prezinte în acest mod şi atunci lucrurile se pot rezolva foarte rapid. De aceea, eu cred că este bine să rămânem la Regulamentul actual şi din acest motiv aş susţine păstrarea lui aşa cum este el acum. Evident, că nu m-am referit la cineva anume, să nu înţelegeţi greşit
.” No comment!

În urma acelei şedinţe s-a stabilit ca Direcţia pentru Relaţii Publice a Camerei Deputaţilor să ceară o opinie Clublului Român de Presă în legătură cu acreditarea jurnaliştilor freelanceri, dar să ceară şi de la Biroul de Presă al Parlamentului European regulile de acreditare folosite la Bruxelles. Deşi termenul de prezentare a acestor informaţii era de o săptămână, ele nu au fost furnizate încă într-o şedinţă a Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor. Pentru a demonstra cât de aberant este regulamentul Camerei, m-am acreditat la Parlamentul European. Am trimis un singur e-mail, cum spuneam, iar al doilea a fost pentru a le mulţumi pentru promptitudine.

Tot în 20 august 2009 am făcut o solicitare de acreditare şi la Senatul României care mi-a fost aprobată în doar câteva zile.

Având în vedere că refuzul de acreditare s-a prelungit excesiv de mult, în luna noiembrie am trimis o scrisoare de protest către mai multe organizaţii media internaţionale, dar şi Asociaţiei Jurnaliştilor din România din care fac parte. Nu am avut nicio reacţie din partea colegilor români nici până azi, deşi printre membrii organizaţiei se numără voci puternice, care intervin imediat în chestiunile legate de problemele breslei. În schimb, abuzul celor de la Camera Deputaţilor a ajuns în atenţia celor de la Reporters sans frontières (RSF), care au trimis membrilor săi din România - Agenţiei Active Watch AMP - protestul meu. Se întâmpla, cum spuneam, în noiembrie. Astăzi, la trei luni distanţă, după ce săptămâna trecută RSF i-a mai întrebat pe colegii de la Bucureşti despre acreditarea mea, există prima reacţie a unei organizaţii profesionale din România.

Agenţia Active Watch AMP a transmis o scrisoare deschisă Robertei Anastase, preşedintele Camerei Deputaţilor. Aceasta poate fi citită aici.

Nu am făcut publică această poveste până acum şi nici nu doream să o fac. Însă prin scrisoarea deschisă trimisă Robertei Anastase, a devenit deja. Motiv pentru care am vrut să vă spun eu cum stau lucrurile şi cum o instituţie a statului care legiferează nu poate să stabilească un Regulament rezonabil pentru ea însăşi. Cât despre poziţia profesorului de drept internaţional Adrian Năstase, nu pot să spun decât că nu m-a surprins deloc. Adrian Năstase este neschimbat. Urăşte presa cu aceaşi sinceritate.