Ancheta post factum, specialitatea justiţiei noastre

Când cineva ajută o persoană care a comis o infracţiune, se consideră că împiedică realizarea actului de justiţie. În termeni juridici, lucrul ăsta se numeşte favorizarea infractorului. Când nu declari informaţiile pe care le deţii despre comiterea unei infracţiuni se numeşte tăinuire. Ambele sunt prevăzute şi sancţionate de Codul Penal. Nicolae Popa s-a aflat timp de opt ani pe lista celor mai mari infractori căutaţi de poliţie. Astăzi, aflăm din Evenimentul zilei că Parchetul General a deschis joi un dosar de cercetare pentru favorizarea infractorului Nicolae Popa, dosar în care se va verifica modul în care Nicolae Popa a părăsit România, iar mai multe persoane urmează să fie audiate săptămâna viitoare.

Nu am îndoieli că informaţia dată de EVZ este corectă. Însă întrebarea mea este cum de un astfel de dosar se deschide post factum? Adică timp de opt ani de zile nu a existat un dosar care să ancheteze modul în care a plecat Nicolae Popa din ţară? Sinceră să fiu, în contextul în care la nivelul Poliţiei Române se ştia încă din 2002 că Popa se află în Jakarta, cred că şi nişte domni poliţişti ar cam trebui să fie invitaţi la audieri zilele viitoare la Parchetul General. Iar dacă lucrurile ar funcţiona corect în instituţiile statului, la nivelul Ministerului de Interne ar trebui să se constituie o comisie de cercetare a poliţiştilor care au anchetat cazul Popa şi care s-au făcut că nu ştiu că el se află în Indonezia. Nu de alta, însă noi contribuabilii, cei care îi plătim pe dumnealor, cred că trebui să ştim cum a fost instrumentat/gestionat cazul Nicolae Popa. Iar printre contribuabili se află şi vreo 300.000 de păgubiţi în dosarul FNI.