Revoluţia mea de la Vatra Dornei

Am aflat devreme că se întâmplă ceva la Timişoara. Mătuşa din America ne trimisese un pachet prin rudele unei cunoştine din Timişoara, iar tatăl meu, care s-a dus să-l recupereze, a fost prins acolo de Revoluţie. A fost la un pas să mă ia şi pe mine, însă a aflat că urma să am teză la mate şi a renunţat în ultimul moment.

Vestea că Timişoara s-a răsculat împotriva dictatorului ne-a venit prin telefon. Mama mea nu s-a mai desprins de radio în zilele care au urmat. Eram obişnuită să o văd ascultând Europa Liberă şi Vocea Amercii cu radioul pus pe maşina de spălat Albalux, pe care îl ascundea imediat în maşină dacă bătea cineva la uşă. Atunci a lăsat la o parte orice precauţie.

Câteva zile, Ticu nu a putut pleca spre casă pentru că oraşul fusese închis. Niciun tren nu mai intra sau ieşea din Timişoara. Îngrijorarea crescuse dramatic după ce am aflat de la Europa Liberă că la Timişoara au murit oameni împuşcaţi. Pe 19 spre 20 noaptea a reuşit şi Ticu să ajungă acasă. Era marcat de experienţa Timişoara, de rafalele de gloanţe care nu au încetat două nopţi la rând şi de străzile pline de sânge pe care militarii şi pompierii le spălau dimineaţa, când se crăpa de ziuă, cu tunurile cu apă.

Era la prânz, în data de 21 decembrie, când o vecină s-a năspustit la noi în casă şi ne-a spus să deschidem televizorul. Mitingul de la Bucureşti, prin care Ceauşescu vroia să-şi confirme poziţia şi să înfiereze „manifestările huliganice” de la Timişoara, scăpase de sub controlul puterii politice. Puterea poporului începea să prindă viaţă. Din mulţime se auzeau deja fluierături şi huiduieli. Era începutul Revoluţiei la Bucureşti.

A doua zi, pe 22 Decembrie, Revoluţia a ajuns în felul ei şi la Vatra Dornei. Vreo trei duzini de oameni au intrat în Primărie, l-au alungat pe primar din biroul său, au dat foc la tablourile şi cărţile lui Ceauşescu şi au spart câteva geamuri şi vitrine. Au fluturat steaguri găurite pe străzile oraşului, strigând „Libertate” şi „Victorie”.

Evenimentele care au urmat le-am trăit în faţa televizorului, încă neîncrezătoare că tot ce văd poate fi adevărat. Era sfârşitul disidenţei mele, începută în luna octombrie când am refuzat în faţa clasei să mai fiu şef de grupă. O disidneţă inconştientă până la un punct, de elev de clasa a şaptea, care nu mai vroia să participe la plenare, întruniri de partid şi slăviri colective ale „Tovarăşului”. Refuzul mi-a adus destule neplăceri, pe care la acea vreme nu le înţelegeam şi care acum mi se par absurde. Revoluţia a venit la timp pentru mine şi mi-a şters definitiv dorinţa de până atunci de a fugi în America.